Archive for Cultura

“Cum vorbim despre cãrtile pe care nu le-am citit”

vineri, iunie 13th, 2008
"Cum
vorbim despre crtile pe care nu le-am citit" Pierre Bayard
 
Capitolul
1 "Crtile pe care nu le cunoastem" [fragment] :

 

"Exist
mai multe feluri de a nu citi, dintre care cel mai radical este s
nu deschizi nici o carte. Aceast abstinent complet se refer
de fapt, n cazul oricrui cititor, orict de asiduu ar fi n
activitatea respectiv, la cvasitotalitatea publicatiilor si, n
acest sens, constituie felul nostru principal de relationare cu
scrisul. Nu putem ntr-adevar s uitm c pn si un mare
cititor nu are niciodat acces dect la o proportie infim din
crtile existente n lume. Si este deci n permanent constrns,
n afar de cazul n care nceteaza definitiv orice conversatie
si orice scriere, ca s-si spun prerea n legatur cu crtile
pe care nu le-a citit. Ducnd aceast atitudine la extrem, am
obtine cazul unui noncititor desvrsit, care nu ar deschide
niciodat o carte, dar care totusi nu si-ar interzice s le
cunoasc si s vorbeasc despre ele. Acesta este si cazul
bibliotecarului din cartea
"Omul
fr nsusiri

"
(carte
rsfoit si evocat, despre care am o prere foarte bun),
personaj secundar al romanului, dar esential n ceea ce ne priveste
prin radicalitatea pozitiei sale si prin curajul cu care nu ezit s
o teoretizeze.

Actiunea
romanului lui
Robert Musil se
petrece la nceputul secolului XIX, ntr-o tar numit Cacania,
transpunere umoristic a Imperiului Austro-Ungar. Autorul ne
prezint o miscare patriotic numit "
Actiunea
Paralel
",
care se fondeaz n jurul ideii de a profita de apropiata
aniversare a mpratului pentru a-l celebra cum se cuvine, fcnd
din acest eveniment un exemplu pentru restul lumii. Responsabilii
acestei miscri, prezentati de autor ca niste paia?e ridicole, sunt
cu totii n cutarea unui "gnd salvator", pe care nu
nceteaz s-l evoce ntr-o frazeologie cu att mai vag cu ct
nu au nici cea mai mic idee care ar putea fi acesta si nici n ce
fel ar putea el ndeplini o functie de salvator. Printre aceste
personaje, responsabile cu miscarea patriotic, unul dintre cei mai
ridicoli este Generalul Stumm (n german <stumm> nseamna
<mut>). Prea putin la curent cu ideile si cu manevrarea lor, ca
si cu procedeele ce permit inventarea unor idei noi, Generalul Stumm
se hotrste s mearg la biblioteca imperial , loc
a
priori

ideal pentru a-si procura idei insolite, astfel nct s dea, n
maniera cea mai organizat cu putint, de urma ideii originale pe
care o caut.

Vizita
la bibliotec l arunc ntr-o mare angoas pe acest om putin
familiarizat cu crtile, confruntndu-l cu un corpus de cunostinte
care nu-i ofer nici un reper si pe care nu poate s-l stpneasc
deplin, desi, n calitate de militar, este obisnuit s domine.

Citez
: "
Am trecut n revist
comoara asta colosal de crti, si pot s-ti spun c nu m-a
impresionat cine stie ce ; sirurile astea de crti nu sunt mai
grozave dect ce vezi la o parad de garnizoan. Numai c, dup
o vreme, nu m-am mai putut stpni si am nceput s socotesc n
minte, si asta m-a dus la un rezultat neasteptat. Vezi tu, m
gndisem nainte asa : dac as citi n fiecare zi cte o carte
de aici, e drept, lucrul acesta ar fi trebuit s fie foarte
obositor, dar odat si odat tot ar fi trebuit s ajung la capt,
si atunci as fi putut pretinde si eu o anumit pozitie n viata
asta intelectual, chiar dac as mai fi s?rit una sau alta din
ele. Dar ce crezi c? mi-a rspuns bibliotecarul cnd plimbarea
noastr nu se mai sfrsea si eu l-am ntrebat cte volume
cuprinde n fond biblioteca asta nebuneasc a lui? Nici mai mult
nici mai putin de trei milioane si jumtate de volume, mi-a
rspuns!!! Trecusem acum, zicea, cam de a sapte sute mia carte, si
din clipa aceea nu m-am mai oprit din socotit ; am mai verificat nc
o dat la Minister cu creionul pe hrtie. La ce concluzie crezi c
am ajuns? Zece mii de ani ar fi nsemnat s-mi fi folosit timpul n
felul acesta, citind n fiecare zi, ca s-o scot la capt cu planul
meu!
"(Robert
Musil, "
Omul fr nsusiri",
Editura Univers, 1995, vol.2, p.192 ; n acest citat, ca si n cele
ce urmeaz,
Generalul Stumm I se
adreseaz prietenului su Ulrich
).
Acestei ntlniri cu infinitatea lecturilor posibile nu-i lipseste
legtura cu ideea ncurajrii deciziei de a nu citi. Cum s nu-ti
zici, n fata numrului incalculabil de crti publicate n lume,
c orice ncercare de lectur, chiar si ntins pe durata
ntregii vieti, este ct se poate de inutil n raport cu toate
crtile care vor rmne pentru totdeauna necunoscute. Lectura este
mai nainte de toate nonlectur si, chiar si n cazul celor mai
mari cititori care si consacr existenta acestei activitti,
gestul de a apuca si de a deschide o carte mascheaz ntotdeauna
gestul invers, ce se produce n acelasi timp si scap astfel
atentiei, acela involuntar de a nu apuca o carte si de a o nchide,
operatie care, ntr-o organizare diferit a lumii, ar fi putut lua
locul si importanta celeilalte ndeletniciri.

Cartea
"
Omul fr nsusiri"
ne prezint una dintre solutiile posibile pentru dilema noastr,
solutia adoptat de bibliotecarul cu care are de-a face Generalul
Stumm. Bibliotecarul a gasit ntr-adevr mijlocul de a se orienta
dac nu printre toate crtile lumii, mcar printre cele trei
milioane de crti pe care le contine biblioteca sa. Tehnica lui, de
o mare simplitate, este la fel de usor de aplicat :

"-
Domnule General, zice, vreti s stiti cum se face c eu cunosc
fiecare carte? Asta sigur pot s v-o spun, pentru c eu nu citesc
nici una!

Generalul
a rmas trznit de uimire, pus n fata acestui bibliotecar
special, care vegheaz cu grij s nu citeasc nimic, nu din
incultur, ci dimpotriv, pentru a-si cunoaste mai bine crtile.
Cnd bibliotecarul a vzut ct de buimcit era Generalul, i-a
explicat.

- Stiti,
este secretul tuturor bibliotecarilor buni s nu citeasc
niciodat din crtile de care au grij altceva mai mult dect
titlurile si tabla lor de materii. Cine se las atras mai mult de
continutul crtilor e pierdut ca bibliotecar. n felul acesta nu
va mai cstiga niciodat o privire de ansamblu !

L-am
ntrebat atunci, cu respiratia literalmente tiat :

-
Asadar, dumneavoastr nu cititi niciodat vreuna din crtile
acestea?

-
Nu, niciodat. Cu exceptia cataloagelor.

-
Si totusi… sunteti doctor n literatur?

-
Da, sigur c sunt. Chiar docent universitar ; profesor de
bibliologie, mai precis. Bibliologia este stiinta care se ocup de
biblioteci. Este o adevrat stiint n sine si prin sine! mi-a
explicat el.
"

Astfel,
bibliotecarul lui Robert Musil se tine la distant de continutul
crtilor lui, dar nu este deloc indiferent fat de ele, asa cum am
putea crede, si cu att mai putin ostil. Dimpotriv, iubirea lui
pentru crti pentru toate crtile l incit s se
plaseze prudent la periferia lor, de team ca un interes prea marcat
pentru una dintre ele s nu-l duc la neglijarea celorlalte.
Tocmai aceast idee a "
privirii
de ansamblu
"
l face pe bibliotecarul lui Musil s-mi par ntelept si as fi
chiar tentat s aplic ntregii culturi ce spune el despre
biblioteci : cel care st cu nasul n crti este pierdut pentru
cultur, si chiar pentru lectur. Cci trebuie s facem o
alegere, avnd n vedere numrul de crti existente, ntre
aceast vedere general, de ansamblu, si analiza detaliat a
fiecrei crti ; orice lectur este o pierdere considerabil de
energie n tentativa, dificil si costisitoare n privinta
timpului, de a stpni ansamblul n ntregime. ntelepciunea
acestei pozitii ?ine n primul rnd de importanta pe care o acord
ideii de totalitate, sugernd c adevrata cultur trebuie s
tind ctre exhaustivitate si nu ar putea s se reduc la
acumularea de cunostinte punctuale. Iar cutarea acestei totalitti
duce, pe de alt parte, la o privire diferit asupra fiecrei
crti, care-i depseste individualitatea pentru a se interesa de
raporturile pe care le ntretine cu celelalte. Adevratul cititor
trebuie s ncerce s sesizeze aceste raporturi, asa cum bine a
nteles bibliotecarul lui Musil. Astfel, ca multi dintre confratii
si, mai mult dect crti, el este interesat de crtile despre
crti.

Citez
: "
Si cnd eu i mai spun
nc ceva si despre un fel de <Mers al Trenurilor> care s
permit s se stabileasc tot felul de conexiuni si legturi
laterale ntre idei n orice directie vrei, aproape c mi se face
fric de ct de politicos devine deodat si cum m roag s m
conduc n camera cataloagelor si s m lase acolo singur, desi,
la drept vorbind, asa ceva e interzis, cci ea nu poate fi folosit
dect de bibliotecari. Asa c iat-m cu adevrat n Camera
Sfnt din Bibliotec. Pot s-ti spun, drag Ulrich, c aveam
impresia c ptrunsesem n interiorul unui craniu ; de
jur-mprejur, nimic altceva dect rafturi cu indicative pentru
crti si peste tot scri s te urci si s ajungi pn la cele
de sus, si pe pupitre si pe mese nimic altceva dect cataloage si
bibliografii, adic propriu-zis sucul, substanta nssi a stiintei
si nicieri o carte ca lumea de citit, ci numai crti despre
crti.
"

Omul
cultivat trebuie sa ncerce s cunoasc tocmai comunicarea si
corespondentele dintre crti, si nu cutare carte n mod special,
asa cum un responsabil cu traficul feroviar trebuie s fie atent la
raporturile dintre trenuri, adic la ncrucisrile si
corespondentele lor, si nu la continutul individual al unei garnituri
sau alteia. Iar imaginea <craniului> ntreste considerabil
aceast teorie conform creia relatiile dintre idei conteaz mai
mult, n domeniul culturii, dect ideile nsesi. Am putea,
desigur, s criticm pretentia bibliotecarului conform creia nu
citeste nici o carte, de vreme ce se intereseaz ndeaproape de
aceste <crti despre crti> care sunt cataloagele. ns ele
au un statut cu totul special, reducndu-se de fapt la simple liste.
Si au meritul de a scoate n evident la modul vizual aceast
relatie dintre crti la care trebuie s devin sensibil cel care
vrea s fie capabil, pentru c le iubeste la nebunie, s
stpneasc simultan un mare numar."

 

¨Bellezza… sau… Despre Frumusete¨

duminică, mai 25th, 2008
-> "Socrate se stia urat si cerea
pentru sine "frumusete interioara". Nu cred sa existe dispozitie mai
adecvata pentru a judeca "frumosul" decat aceea de a-i cere trupului sa
fie calauza catre suflet, iar sufletul sa ne faca sa intelegem posibila
armonie intre trup si spirit. Ne intrebam mereu care este legatura
intre suflet si trup. Sunt ele inseparabile, le desparte doar nevroza
sau moartea, ii supravietuieste oare sufletul trupului sau mor
imbratisate unul in celalalt ? Urat este corpul fara forma. Artistul
incearca sa reuneasca tot ce este imprastiat. Nu are importanta nucleul
de coagulare, sau tema – durere, moarte, nastere, revolutie, putere,
mandrie, vanitate, vis, memorie, vointa -, nu conteaza ce anume de
viata trupului, atata timp cat ii da o forma ; Socrate are dreptate :
primind o forma, trupul inceteaza sa mai fie urat."

-> "Frumusetea ii apartine doar celui ce o intelege, nu
celui ce o poseda. Frumusetea nu este altceva decat adevarul fiecaruia
dintre noi. Adevarul si frumusetea trupurilor, dar si a jocurilor pe
care ele le joaca, adevarul si frumusetea visurilor, ale solidaritatii
lor, ale atentiei pe care o acordam lucrurilor si oamenilor, ale
mancarii si bauturii, ale poemului si cantecului, ale sufletului si
framantarilor sale, adevarul si frumusetea memoriei si imaginatiei, ale
splendorii naturii, ale mortii si ale misterului luminii si
intunericului."

-> "In <Anii cu Laura Diaz >, acea Frida Kahlo imaginata de mine, zacand ranita si insangerata pe un pat de spital, spune urmatoarele cuvinte : <
Poti
sa ma privesti fara jena… sa imi spui ca sunt oribila, ca nu
indraznesti sa-mi dai oglinda, ca azi nu ma gasesti frumoasa, ca astazi
si aici, acum, nu sunt deloc draguta, iar eu n-o sa-ti raspund in
cuvinte ; o sa te rog, in schimb, sa-mi aduci culori si hartie ca sa
preschimb grozavia, uratenia trupului meu ranit si a sangelui meu
revarsat, in adevarul si in frumusetea mea, caci stii, adevarata mea
prietena, sora mea de sange, stii ca a ne cunoaste pe noi insine, de
fapt, ne reda frumusetea, descoperindu-ne si numindu-ne dorintele
profunde. Iar cand doreste, o femeie este intotdeauna frumoasa.
>
La care eu am sa adaug : Dar atunci cand este
dorita? Erotismul reprezentarii plastice consta in iluzia frumusetii
eterne a carnii. Ca toate lucrurile vremurilor noastre, insa, erotismul
plastic si-a pierdut lentoarea. Un medalion, un tablou, au trebuit
secole de-a randul sa compenseze absenta fiintei iubite. Fotografia a
dinamizat iluzia prezentei. Doar imaginea cinematografica reuneste, in
acelasi timp, evocarea si prezenta imediata. Iat-o asa cum era atunci,
dar si cum este acum, iat-o pentru vecie… Iata-i imaginea, dar si
vocea, miscarea, frumusetea si tineretea ei nepieritoare. Moartea,
insotitoarea Erosului, este invinsa si justificata deopotriva prin
regasirea fiintei iubite care nu mai este alaturi de noi, incalcand
marele pact al pasiunii eterne : acela de a fi impreuna pana cand
moartea ne va desparti."

-> "De ce un corp este frumos si altul nu? De ce un suflet
este frumos si altul nu? De ce o persoana este frumoasa si alta nu?
Fara indoiala ca alegerile noastre depind foarte mult de conceptia
noastra despre <frumos>. Ne place ceea ce se apropie de idealul
nostru. De ex, un manechin ce prezinta moda zilelor noastre ar fi
trecut drept cadavru in secolul al 19-lea sau al 18-lea. Cindy Crawford
ar fi considerata muribunda in haremul lui Delacroix. De ce vorbim
despre suflete frumoase in trupuri urate sau despre corpuri frumoase cu
suflete ingrozitoare? Dizarmonia exista, fara doar si poate. Ceea ce nu
lipseste insa niciodata este forma pe care atat armonia,
cat si dizarmonia pot si trebuie sa si-o asume. Artistul stie ca nu
exista frumusete fara forma, insa mai stie si ca forma frumusetii
depinde de niste <sisteme de referinta>, in cazul sau
reprezentate de idealul (idealurile) unei culturi. Artistul transcende,
partial si momentan, dilema cu care se confrunta, adaugandu-i un factor
in plus : nu exista frumusete fara privire. Este firesc ca artistul sa
acorde privirii si privitului acest statut privilegiat. Un mare artist,
insa, ne invita nu doar sa privim, ci si sa ne imaginam. Forma feminina
ca forma a frumusetii este deopotriva obiect al senzualitatii olfactive
(acel "parfum de femeie"), al senzualitatii aureolare (Goya, pictorul,
Bunuel, regizorul, si Beethoven, compozitorul, surzi fiind, trebuiau
sa-si imagineze "vocile trupului"), pe scurt, un obiect al
senzualitatii imaginative. Cat de saraca ar fi insa arta frumusetii
vizuale care ar exclude prelungirea privirii in tactil, in auditiv, in
olfactiv sau in sfera acelui <gostoso>, cum il numesc lusitanii.
Si asta pentru ca noi, fiintele umane, ne dorim o forma de placere
infinita, care sa ne implice si sa ne bucure toate simturile."

-> "Frumusetea isi daruieste trupul nu pentru a ne
demonstra ca ne multumim cu ceea ce ne da lumea, nu pentru a ne limita
dorinta si a ne face sa ne conformam unor exigente, ci doar pentru a ne
face darul unui trup prezent, un trup aici si acum care nu sacrifica,
totusi, nici una dintre posibilitatile sale, nu renunta la nici un poate si la nici un niciodata.
Cine stie sa priveasca, poate descoperi in arta idealul trupului si
totodata negarea lui ; armonia dintre trup si suflet, dar si posibila
lor dizarmonie ; prezenta trupului si, de asemenea, inevitabila sa
absenta ; placerea, dar si durerea lui."

 
[Carlos Fuentes - Crezul Meu]
 

“Amintiri din Prezent” – Nichita Stanescu

luni, martie 31st, 2008
"Cuvintele sunt foarte asemanatoare cu fiintele, ele
sunt chiar fiinte. Ele seamana intrucatva cu plantele, ele sunt chiar
plante. Au un fel de a trai al lor, cand libere zboara in aer ca
pasarile, cand traiesc in simbioza cu creierul, cu coardele vocale, cu
valul palatin, cu limba, cu dintii, cu buzele. Ca si animalele,
cuvintele se inmultesc, au familia lor, se organizeaza in grupuri,
pornesc la vanatoare, haituiesc sau sunt haituite. Sau aidoma
plantelor , infloresc, din timp in timp, cresc numai in anumite zone
geografice, fac fructe, se scutura, insamanteaza cel mai fertil pamant
arabil al lumii, creierul uman.

Cuvintele sunt animale si
plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pamantesc,
nici pe emisfera nordica, nici pe cea sudica, ci locuiesc pe globul
creierului si anume in atmosfera globului, acea atmosfera abstracta, in
care chiar si stelele cerului patrund, nu prin ele insele ci prin
numele lor. Prin numele frumoase pe care le poarta de obicei razele si
lumina.

Copacul traieste in aer. Plamanii lui verzi sunt la
vedere, dar radacina ii este in pamant. Cuvintele isi au radacina in
creierul uman si atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar dupa
aceea pornesc spre sfera abstracta a auzului, in care si locuiesc, un
timp… Adorm in litera scrisa ca sa se trezeasca alergand pe limbile
vorbitoare. Ele sunt asemenea vantului, mereu gonite din urma de
impuscatura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina
dintilor, strivite de gura inchisa a ganditorilor ce le refuza iluzia
sonora, lasandu-le mereu in pura lor abstractiune.

Odata am avut
o revelatie ; se facea ca trupul mi se transforma treptat, treptat in
cuvinte… oamenii alergau pana cand se preschimbau in cuvinte si
puternicele cuvinte, la randul lor, alergau nascand idei. Numai
cuvintele nasc idei, pentru ca ele insumeaza experienta de viata a
lumii. Cuvintele sunt fiinte vii ; nu ele au fost la inceputul lumii ;
n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat ; insa ele cresc, descresc si
apoi trec in nefiinta, pribegind in eternitatea filelor….. "

 
[ Nichita Stanescu ]
 

Anatole France – “In Gradina lui Epicur” … (2)

joi, martie 27th, 2008
-> "Un jucator joaca, asa cum indragostitul iubeste. Indragostitul,
ca si jucatorul, iubeste pentru ca simte nevoia si se lasa manat
orbeste, sub imperiul unei forte irezistibile. Fara indoiala ca jocul,
ca si dragostea, are ceva care pune in miscare – intr-un mod unic si
nemaipomenit – toate fibrele indraznetilor. Ce imbatatoare placere sa
gusti, in aceeasi traire, in acelasi moment, atatea temeri si sperante
pe care, altfel, ar trebui sa le astepti luni sau ani de zile, ba chiar
o viata intreaga, si, pe langa faptul ca nu le-ai trai neaparat in
acelasi timp, nici nu este garantat (de fapt, este foarte putin
probabil) ca le-ai trai cu aceeasi intensitate…"

-> "Nu aveam nici 10 ani cand profesorul meu ne-a citit in
clasa fabula <Omul si Demonul>. Imi amintesc asa de bine de ea,
de parca as fi auzit-o ieri : <Un demon da unui copil un ghemotoc de
ata si-i spune : "Acesta este firul zilelor tale ! Ia-l ! Cand ai sa
vrei ca timpul sa curga mai repede, trage de fir ; zilele tale vor
trece mai repede sau mai incet, dupa cum ai sa dai drumul ghemotocului,
mai iute sau mai pe-ndelete. Atata timp cat nu te vei atinge de fir,
vei ramane mereu in aceeasi clipa a existentei tale." Copilul lua
ghemotocul ; trase tare de fir, vrand mai intai sa devina barbat ;
apoi, ca sa se casatoreasca mai repede cu iubita lui logodnica , trase
din nou ; apoi, ca sa-si vada mai repede copiii mari, apoi ca sa capete
servicii, castiguri , onoruri, apoi ca sa scape de griji, apoi ca sa
treaca suferintele, bolile venite odata cu trecerea anilor, si, in cele
din urma, vai ! pentru a sfarsi cu o batranete insuportabila. Cand a
calculat totusi cat timp traise de fapt, dupa intalnirea cu demonul,
si-a dat seama ca nu trecusera decat 4 luni si 6 zile… Dar era prea
tarziu !>

-> "Ei bine… Ce este jocul altceva decat arta de a trai
intr-o secunda schimbarile pe care destinul nu le aduce, in mod
obisnuit, decat intr-un nenumarat sir de ore, ba chiar dupa multi ani,
arta de a incerca intr-o singura clipa emotiile neincercate de ceilalti
oameni pe parcursul unei lente existente. Jocul este secretul de a
parcurge o viata intreaga in cateva minute, sau, ghemotocul de ata al
demonului…. Jocul poate fi o lupta corp la corp cu destinul tau… "

-> "A fost o vreme cand omul nu ar fi putut sa se impace cu
planeta noastra ; era prea cald si prea umed. Va veni o vreme cand omul
iarasi nu se va mai putea impaca : va fi prea frig, sau prea uscat.
Cand se va stinge soarele, oamenii vor fi disparut de mult… Ultimii
oameni, cred eu, vor fi tot atat de goi ca si primii. Nu-si vor mai
amintii nimic, poate, nici de arte, nici de stiinte. Se vor razleti,
poate, prin paduri, prin pesteri, pe marginea gheturilor care isi vor
rostogoli blocurile lor transparente pe locurile unde au fost candva
orase, orasele in care acum oamenii gandesc, iubesc, sufera si spera.
Si poate ca toti copacii, toate plantele, vor fi murit de frig, sau de
seceta ; poate numai brazii – daca va fi prea frig – sau palmierii -
daca va fi prea cald – vor supravietui, singuri, pe solul transformat.
Ultimii oameni, poate, disperati, vor uita de noi (de geniile noastre,
de arta, cultura, istoria, stiinta noastra, tot progresul, toata
evolutia…), sau nu vor afla nimic despre noi, despre sentimentele,
cautarile, trairile noastre… Si atunci? Atunci va trebui sa avem
grija, inca de pe acum, ca pana si ultimii oameni sa poarte cu ei si in
sufletul lor, daca nu orice altceva, macar dragostea…."

 
[Anatole France]
 
 

Anatole France – ” In Gradina lui Epicur “

duminică, martie 16th, 2008
-> "Cu ochiul si gandul nostru patrundem pana in abisurile infinite
ale cerului. Dincolo de planete, descoperim mii de milioane de sori ce
se rotesc si se vor roti, escortati de cortegiul lor de sateliti,
obscuri pentru noi… In mijlocul acestei lumi infinite, soarele nostru
nu este decat o bula de gaz, iar pamantul un strop de noroi… "

-> "Lumile mor, pentru ca se nasc, se nasc si mor fara
incetare… Creatia, niciodata perfecta, este intr-o necontenita
metamorfozare. Stelele se sting, fara ca noi sa putem stii daca aceste
fiice ale luminii nu incep dupa moarte o alta existenta fecunda, ca
planete, si daca nu cumva planetele insesi nu dispar pentru a deveni
din nou stele. Unele stele s-au stins sub ochii nostri, altele, mai
palpaie totusi, ca flacara in agonie a unei lumanari. Cerurile,
socotite vesnice, in afara de eterna scurgere a lucrurilor, nu mai
cunosc nimic altceva care sa fie etern… Este greu sa pui la indoiala
ideea ca viata organica este raspandita in tot universul, numai daca nu
cumva viata organica ar fi un simplu accident, o intamplare magica, o
stranie aparitie, pe stropul de noroi unde ne aflam."

-> "S-a stabilit, prin analiza spectrala, unitatea de
compozitie a stelelor ; iata de ce ar trebui sa ne gandim ca aceleasi
cauze care au contribuit la aparitia vietii pe nebuloasa noastra i-au
dat nastere si pe toate celelalte. Dar, viata s-ar putea manifesta si
in medii diferite de ale noastre, la temperaturi foarte inalte, sau
foarte joase, si sub forme pe care nu suntem in stare sa le concepem
inca. S-ar putea chiar sa se produca sub o forma eterata, foarte
aproape de noi, si sa fim astfel inconjurati de ingeri, pe care nu-i
vom putea cunoaste poate niciodata, pentru ca operatia cunoasterii
presupune, printre altele, un raport sau contact vizual, iar intre ei
si noi cu greu ar putea exista vreunul… cel putin pana in prezent,
acesta s-a dovedit a fi adevarul."

-> "S-ar putea ca aceste milioane de sori, adaugate la
miliardele pe care nu le vedem, sa nu alcatuiasca toate la un loc decat
o globula de sange, sau de limfa, din corpul unui animal, al unei
insecte imperceptibile, ivita intr-o lume a carei marime nici nu ne-o
putem imagina si care, la randul ei, sa nu fie decat un fir de praf…
Este tot atat de putin absurd sa presupunem ca secole de gandire si de
inteligenta traiesc si mor intr-un minut, in cuprinsul unui atom .
Lucrurile, in sinea lor, nu sunt nici mari nici mici, si daca apreciem
ca universul este vast, este o idee cu totul omeneasca. Daca universul
ar fi deodata redus la dimensiunea unei alune, si toate lucrurile si-ar
pastra proportiile, nici nu ne-am putea da seama ca s-ar fi petrecut
vreo schimbare… Pamantul, devenit mai mic decat un atom, ar fi
stropit de aceeasi cantitate de lacrimi si de sange care-l uda astazi.
Ceea ce ar putea fi de admirat nu este faptul ca bolta cereasca este
atat de vasta, ci mai degraba faptul ca omul indrazneste si se
incumeta, se straduieste sa o masoare… " 

 
[Anatole France]
 

Anatole France – “Ganduri despre… Pamant”

sâmbătă, martie 8th, 2008
Despre Pamant….

->
"A cere Stiintei vreo influenta asupra Moralei inseamna a risca o cruda
dezamagire. Acum 300 de ani se credea ca Pamantul este (in) centrul
Creatiei. Astazi stim sigur ca nu este asa, stim ca Pamantul nu este
decat o picatura din Soare, care s-a solidificat. Stim ce gaze ard la
suprafata celor mai indepartate stele. Dar a suferit Morala vreo
schimbare in urma acestor prodigioase descoperiri ? Mamele si-au iubit
mai mult sau mai putin copiii ? Suntem mai mult sau mai putin sensibili
la frumusetea semenilor nostri ? Inima bate altfel in inimile celor
curajosi sau lasi ? Ce-l intereseaza pe om daca Pamantul, Universul,
este mai mare sau mai mic, mai frumos sau mai urat ? Il intereseaza
oare ? Omul stie, si asta ii este suficient se pare, ca Pamantul este
indeajuns de intins, de fertil, pentru a se putea suferi, pentru a se
putea iubi, pentru a se putea castiga, inmulti sau trai pe suprafata
sa. Este adevarat ca suferinta si iubirea sunt doua dintre sursele
importante ale inepuizabilei sale frumuseti. Dar si natura, cu forta si
vitalitatea sa inegalabila, este una dintre aceste surse importante.
Natura ! Ce divinitate de nepatruns ! Ei ii datoram atat de mult… si
parca uitam asta din ce in ce mai mult. Pe de alta parte, suferintei si
iubirii – lor – le datoram tot ce-i bun in noi, tot ceea ce da valoare
vietii : lor le datoram compasiunea, curajul, altruismul, toate
virtutile… Am putea conclude astfel atunci : Pamantul nu-i decat un
fir de nisip in nesfarsitul spatiu al lumilor, al universurilor… dar,
daca iubirea, suferinta si natura nu exista decat pe Pamant, atunci
Pamantul este mai mare si mai important decat tot restul lumii, decat
orice alt univers, decat toate universurile la un loc…" 

[Anatole France]

Anatole France – “Ganduri despre… Femei si Barbati”

joi, martie 6th, 2008
Despre Femei si Barbati….

->
"Sa va fac o marturisire : daca eu as fi creat barbatul si femeia, as
fi pornit de la un model foarte diferit de acela care a prevalat – cel
al mamiferelor (asa-zis) superioare. As fi facut barbatii si femeile nu
dupa chipul maimutelor mari – cu care si seamana in mare parte in
realitate – ci dupa imaginea insectelor care, dupa ce au trait ca
omizi, se transforma in fluturi si, la capatul vietii lor, nu au alta
grija decat sa iubeasca si sa fie frumoase. As fi pus tineretea la
sfarsitul existentei umane si nu la inceput. Unele insecte au, in
ultima lor metamorfoza, numai aripi si deloc stomac. Ele nu renasc sub
aceasta forma purificata decat pentru a iubi o ora si a muri apoi. Daca
as fi demiurg sau demon, aceste insecte le-as fi luat drept model
pentru om. As fi vrut ca omul – ca si insectele – sa execute mai intai,
in starea de larva, muncile dezgustatoare necesare pentru obtinerea
hranei si a adapostului. In faza aceea nu ar fi existat deosebire intre
sexe iar foamea sau frigul, pericolele nu ar fi degradat dragostea.
Apoi as fi facut in asa fel incat, in ultima lor perioada de existenta,
barbatul si femeia, zburand cu aripile lor stralucitoare, desfacute
larg in vazduh, sa traiasca numai din roua si dorinta, si sa moara
fericiti, in toiul celui din urma sarut… As fi dat astfel vietii lor
efemere – ca o recompensa si incoronare – Dragostea ca ultima si cea
mai mare implinire inaintea mortii ! Si ar fi fost mult mai bine asa.
Omul ar fi privit altfel dragostea atunci – nu ca pe o etapa
intermediara, o stare benefica emotionala care dispare de-a lungul
anilor, ci ca pe un scop suprem, incununarea intregii sale existente,
fericirea cea dintai si cea din urma, cea mai importanta. Dar, din
pacate, nu am facut eu lumea, iar demiurgul sau accidentul cosmic, care
a avut aceasta sarcina, nu mi-a cerut parerea. Intre noi fie vorba,
tare mi-e teama ca nu s-a consultat nici cu filosofii, nici cu
inteleptii, nici cu alti oameni de spirit… "  

[Anatole France]
 

Anatole France – “Ganduri despre…”

miercuri, martie 5th, 2008
Despre Carti….

->
"Cand citesti o carte, o citesti cum vrei tu, citesti din ea, sau mai
curand citesti in ea, ceea ce vrei. Cartea lasa frau liber imaginatiei.
Astfel incat spiritele rudimentare si comune nu gusta, in cea mai mare
parte, decat o palida si slaba placere. Teatrul, dimpotriva, iti arata
totul si te scuteste sa-ti mai imaginezi ceva. De aceea multumeste pe
cei mai multi. Si tot din pricina aceasta place mai putin spiritelor cu
adevarat visatoare, inovatoare si meditative. Acestia din urma se simt
atrasi de idei, mai ales pentru ca ei continua sa le suceasca si sa le
rasuceasca in minte, pentru ecoul melodios pe care-l trezesc in sinea
lor. Ei prefera placerii pasive a spectacolului bucuria activa pe care
le-o da lectura. Ce este de fapt o carte? O insiruire de semne mai mici
sau mai mari. Cititorul insusi trebuie sa inchege din ele formele,
culorile, ideile si sentimentele carora le corespund aceste multe si
diferite semne. Depinde intru totul de el ca o carte sa fie stearsa sau
stralucitoare, infocata sau glaciala. As putea spune ca fiecare cuvant
dintr-o carte este ca un deget misterios care atinge o fibra din
creierul nostru, cum ar atinge struna unei harpe, trezind astfel o
vibratie muzicala in  spiritul nostru, atat de sonor si receptiv.
Sunetul pe care-l va emite spiritul nostru depinde in primul rand de
calitatea coardelor noastre intime, ascunse, depinde de sensibilitatea
lor. Ei, dar nu asa stau lucrurile si la teatru! Nu! Micile sau marile
noastre semne insiruite sunt inlocuite cu imagini vizuale evidente.
Delicatelor caractere tipografice, care te lasa sa ghicesti atatea, li
s-au substituit barbati si femei care-ti spun tot, iti arata tot, care
nu au nimic vag, nimic misterios, nimic fascinant… Totul este
determinat, regizat, in modul cel mai precis. Rezulta prin urmare ca
impresiile primite sau resimtite de spectatori nu pot fi decat foarte
putin variate, fata de diversitatea – cu nenumarate nuante – a
sentimentelor umane…" 

 

Alice’s Adventures in Wonderland – Part 09

marți, ianuarie 29th, 2008

 
 
CHAPTER 04 – THE RABBIT SENDS IN A LITTLE BILL (Part 02) :

"Luckily
for Alice , the little magic bottle had now had its full effect, and she
grew no larger: still it was very uncomfortable, and, as there seemed
to be no sort of chance of her ever getting out of the room again, no
wonder she felt unhappy.

`It was much pleasanter at home,’ thought
poor Alice, `when one wasn’t always growing larger and smaller, and
being ordered about by mice and rabbits. I almost wish I hadn’t gone
down that rabbit-hole–and yet–and yet–it’s rather curious, you know,
this sort of life! I do wonder what CAN have happened to me!
When I used to read fairy-tales, I fancied that kind of thing never
happened, and now here I am in the middle of one! There ought to be a
book written about me, that there ought! And when I grow up, I’ll write
one–but I’m grown up now,’ she added in a sorrowful tone; `at least
there’s no room to grow up any more here.’

`But then,’ thought Alice, `shall I never
get any older than I am now? That’ll be a comfort , one way–never to be
an old woman- -but then–always to have lessons to learn! Oh, I
shouldn’t like that!’

`Oh, you foolish Alice!’ she answered herself. `How can you learn lessons in here? Why, there’s hardly room for you, and no room at all for any lesson-books!’

And
so she went on, taking first one side and then the other, and making
quite a conversation of it altogether; but after a few minutes she
heard a voice outside, and stopped to listen.

`Mary Ann! Mary
Ann!’ said the voice. `Fetch me my gloves this moment!’ Then came a
little pattering of feet on the stairs. Alice knew it was the Rabbit
coming to look for her, and she trembled till she shook the house,
quite forgetting that she was now about a thousand times as large as
the Rabbit, and had no reason to be afraid of it.

Presently the
Rabbit came up to the door, and tried to open it; but, as the door
opened inwards, and Alice’s elbow was pressed hard against it, that
attempt proved a failure. Alice heard it say to itself `Then I’ll go
round and get in at the window.’

`That you won’t’
thought Alice, and, after waiting till she fancied she heard the Rabbit
just under the window, she suddenly spread out her hand, and made a
snatch in the air. She did not get hold of anything, but she heard a
little shriek and a fall, and a crash of broken glass, from which she
concluded that it was just possible it had fallen into a
cucumber-frame, or something of the sort.

Next came an
angry voice–the Rabbit’s–`Pat! Pat! Where are you?’ And then a voice
she had never heard before, `Sure then I’m here! Digging for apples,
yer honour!’

`Digging for apples, indeed!’ said the Rabbit angrily. `Here! Come and help me out of this!’ (Sounds of more broken glass.)

`Now tell me, Pat, what’s that in the window?’

`Sure, it’s an arm, yer honour!’ (He pronounced it `arrum.’)

`An
arm, you goose! Who ever saw one that size? Why, it fills the whole
window!’ `Sure, it does, yer honour: but it’s an arm for all that.’

`Well, it’s got no business there, at any rate: go and take it away!’

There
was a long silence after this, and Alice could only hear whispers now
and then; such as, `Sure, I don’t like it, yer honour, at all, at all!’
`Do as I tell you, you coward!’ and at last she spread out her hand
again, and made another snatch in the air. This time there were two
little shrieks, and more sounds of broken glass. `What a number of
cucumber-frames there must be!’ thought Alice. `I wonder what they’ll
do next! As for pulling me out of the window, I only wish they could! I’m sure I don’t want to stay in here any longer!’

TO BE CONTINUED . . . . .

 

Alice’s Adventures in Wonderland – Part 08

vineri, decembrie 14th, 2007
 
 
CHAPTER 04 – THE RABBIT SENDS IN A LITTLE BILL :

"It
was the White Rabbit, trotting slowly back again, and looking anxiously
about as it went, as if it had lost something; and she heard it
muttering to itself ` The Duchess ! The Duchess! Oh my dear paws! Oh my
fur and whiskers! She’ll get me executed, as sure as ferrets are
ferrets! Where can I have dropped them, I wonder?’ Alice
guessed in a moment that it was looking for the fan and the pair of
white kid gloves, and she very good-naturedly began hunting about for
them, but they were nowhere to be seen–everything seemed to have
changed since her swim in the pool, and the great hall, with the glass
table and the little door, had vanished completely.

Very soon the Rabbit noticed Alice, as she went hunting about, and called out to her in an angry tone, `Why, Mary Ann, what are you
doing out here? Run home this moment, and fetch me a pair of gloves and
a fan! Quick, now!’ And Alice was so much frightened that she ran off
at once in the direction it pointed to, without trying to explain the
mistake it had made .

`He took me for his housemaid,’ she said
to herself as she ran. `How surprised he’ll be when he finds out who I
am! But I’d better take him his fan and gloves–that is, if I can find
them.’ As she said this, she came upon a neat little house, on the door
of which was a bright brass plate with the name `W.
RABBIT’ engraved upon it. She went in without knocking, and hurried
upstairs, in great fear lest she should meet the real Mary Ann, and be
turned out of the house before she had found the fan and gloves.

`How
queer it seems,’ Alice said to herself, `to be going messages for a
rabbit! I suppose Dinah’ll be sending me on messages next!’ And she
began fancying the sort of thing that would happen: `"Miss Alice! Come
here directly, and get ready for your walk!" "Coming in a minute,
nurse! But I’ve got to see that the mouse doesn’t get out." Only I
don’t think,’ Alice went on, `that they’d let Dinah stop in the house
if it began ordering people about like that!’

By this time she
had found her way into a tidy little room with a table at the window,
and on it (as she had hoped) a fan, and two or three pairs of tiny
white kid gloves: she took up the fan and a pair of the gloves, and was
just going to leave the room, when her eye fell upon a little bottle
that stood near the looking- glass. There was no label this time with
the words `DRINK ME,‘ but nevertheless she uncorked it and put it to her lips. `I know something
interesting is sure to happen,’ she said to herself, `whenever I eat or
drink anything; so I’ll just see what this bottle does. I do hope it’ll
make me grow large again, for really I’m quite tired of being such a
tiny little thing!’

It did so indeed, and much sooner than she
had expected: before she had drunk half the bottle, she found her head
pressing against the ceiling, and had to stoop to save her neck from
being broken. She hastily put down the bottle, saying to herself
`That’s quite enough–I hope I shan’t grow any more–As it is, I can’t
get out at the door–I do wish I hadn’t drunk quite so much!’

Alas!
it was too late to wish that! She went on growing, and growing, and
very soon had to kneel down on the floor: in another minute there was
not even room for this, and she tried the effect of lying down with one
elbow against the door, and the other arm curled round her head. Still
she went on growing, and, as a last resource, she put one arm out of
the window, and one foot up the chimney, and said to herself `Now I can
do no more, whatever happens. What will become of me?’

 

TO BE CONTINUED . . . . . .

 

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X